Sunt atâteea dezbateri pe lângă subiect despre ce vrem cu Uniunea Europeană. Unele conduse de Juncker însuși, altele conduse de liderii extremei drepte care au redescoperit gustul ”maselor”, doar astea două se văd mai ales pe scena publică.
Mai sunt dezbateri mult mai discrete și corecte despre UE și efectele negative ale zonei euro sau chiar Uniunii în ansamblu asupra statului social. Dar despre astea v-am mai vorbit și o să mai vorbesc. Menționez că în legătură cu UE, având în vedere poziția periferică a României, nu cred că suntem în postura să emitem opțiuni. E poziționarea mea personală, sunt gata oricând să ascult opinii diferite argumentate de la stânga. Eu însă cred că putem face o paralelă simplistă și utilă: tot așa cum Banatul sau Transilvania tot visează la autonomie de secole, Botoșaniul nu o va face niciodată, din motive ușor de înțeles. De aia nu prea sunt de acord cu stânga care vrea să importe discursul suveranist aici și să propună o ”eliberare” românească de constrângerile europene. Încă mai cred că le putem provoca altfel. Nu e optimism, e, probabil, un soi de resemnare.
Raportul Oxfam de zilele trecute ne poate ajuta să formulăm mai ferm unele chestiuni. Cine vrea cu adevărat în afara Uniunii Europene? Profiturile, lor nu le place în UE. Profitul vrea să stea în paradisuri fiscale. Datoriile, în schimb, sunt perfect integrateîn UE, le rămân de plătit cetățenilor acestei uniuni.
Când mai auziți câte un pionier unionist trist acuzându-vă că puneți la îndoială frumusețea UE, spuneți-i să întrebe băncile de ce nu le place în UE. Dacă e așa frumos în Uniune, păi atunci să stăm cu toții în ea. Uniunea Europeană trece printr-o criză reală în care o bagă tocmai apărătorii ei de forță, Troica și reprezentanții săi civici.
Despre asta e vorba. Ce tot spune Oxfam. Păi, destul de simplu. UN SFERT din băncile mari europene își exportă prin paradisuri fiscale profiturile, scăpând astfel netaxate sau foarte slab taxate. UN SFERT! Deci nu e așa o chestie oarecare pe care o mai amendăm din când în când cu sume ridicole. Ci e ceva care se apropie de regulă. Probabil restul impozitelor merg la ăia care nu-și permit optimizări fiscale, cei cu mici economii.
Oxfam:
C’est une performance digne du livre Guinness des records : « la palme de l’employé de l’année est décernée à l’employé de Barclays au Luxembourg, qui, avec 13 millions d’euros de bénéfice réalisés détient une productivité 348 fois supérieure à ses homologues dans les autres pays » ironise le réseau d’ONG Oxfam. Ce sont quelques-uns des chiffres « ahurissants » que relève Oxfam dans son nouveau rapport « Banques en exil : comment les grandes banques européennes profitent des paradis fiscaux.»
Non seulement les banques sont un rouage essentiel de l’évasion fiscale des individus et des entreprises mais elles sont aussi elles mêmes consommatrices de paradis fiscaux. L’organisation a épluché toutes les données publiées pays par pays au titre de 2015 par ces 20 grands établissements, pour la première fois depuis l’entrée en vigueur d’une directive européenne. (seules les banques sont concernées, pas les autres multinationales). Un panorama édifiant et plus complet que la précédente étude de l’an dernier, qui ne portait que sur les banques françaises, les premières à se plier à cet effort de transparence requis par la loi nationale. (mai mult aici)
Băncile și companiile mari evazionează. Uneori cu ajutorul unor instrumente luxemburgheze și de alte ”naționalități” care fac parte din UE. De aia furia împotriva UE nu e absurdă. E o chestiune reală care trebuie rezolvată. Nu imaginează stânga sau alții rezolvări credibile? Atunci se ocupă LePen și alții ca ea. E simplu. Cât timp îl ascultăm pe Juncker cum aberează în timp ce conservă privilegii pentru țara sa nu facem altceva decât să tolerăm un soi de extremism financiar cel puțin la fel de nociv preucm extremismul unei LePen.
Profitul nu vrea în UE (sau nu în UE standard, doar în excepțiile Luxemburg Olanda Irlanda etc.), datoriilor le place în UE, s-o mai spunem o dată.
Știu că situația e și mai complicată. Aici e vorba de conservarea unui profit care, în condiții normale, n-ar exista. Profitabilitatea nu există decât dacă nu redistribui. Aici e secretul crizei prin care trece acum întreaga economie vestică. De fapt, profitul ar tot descrește dacă nu l-am reconverti în bule paradisiace și în forme discrete de furt din averea publică. Asta e problema? Atunci s-o discutăm așa cum e. Abia de aici am avea semințele unei dezbateri cu ceva sens. Dar să tot primim lecții despre cum e pace în UE și cum ne-a crescut standardul de viață la toți și despre cum e o plăcere să te tot flexibilizezi cu munca pe unde apuci, abia asta e calea către dezastrul rapid și violent pe care, probabil, mai marii neamului european îl vor pune încă o dată pe seama poporului ignorant și nerecunoscător.
Uninea Europeană a Datornicilor, Oamenilor fără Job, fără acces la drepturi fundamentale nu mai merge așa. Iar, de cealaltă parte, Uniunea Capitalului care nu mai poate face profit decât dacă fură. Situația se apropie și ea de o limită: fie schimbi chestiuni fundamentale, fie aplici coerciții naționaliste sau globaliste ca să-ți menții pozițiile dominante. Iar astea se vor întâmpla și dacă ies și dacă nu ies deocamdată țările-nucleu din UE, și dacă centrismul mai amână puțin momentul cu două-trei alegeri câștigate.
